Farmecul discret al
cenzurii
Au reușit să înfrîngă
marele critic înrăit, și după cca 350 de transimii tableta mea săptămînală a
dispărut din grila Emisiunii de lb. maghiară de la Radio București. Presupun că
sunt mulți care se bucură enorm, poate că se mai deschide și cîte o butelie de
șampanie bună prin cîteva birouri importante. Dar am o veste proastă: sunt
aici, și criticile pe care le-am spus, și mai cu seamă cele pe care le-am scris
sunt mai actuale decît oricînd. Rezilierea mea scandaloasă - pe care o numesc
așa pentru că nu mi s-a comunicat niciun motiv, niciun argument, am fost
anunțat printr-o convorbire telefonică retransmisă, că nu mai e valabil
contractul meu, că altcineva o să vină în locul meu, fiindcă… și aici interlocutorul
meu nu a mai avut ce să spună - rezilierea mea scandaloasă, zic, nu a fost și
neașteptată. Nu sunt singurul pe care puternicii zilei încearcă să-l reducă la
tăcere, puternici care au capturat societatea maghiară din România și care ar
elimina orice gîndire liberă și mai ales pe oricine gîndește altfel. Numai că e
de la sine înțeles și derivă din natura lucrurilor că proiectul lor e găunos,
timpul lor este extrem de limitat, iar ei vor fi demascați și vor sfîrși în
trapa istoriei, mai mult, în depozitul din spatele clădirii.
De altfel, problema cea
mare nu e brațul lung al cenzurii, și oricum nu ea este cea care mă sperie să-mi
urmez propriile mele proiecte, ci autocenzura
încăpățînată și nemiloasă, despre care Péter
Esterházy spune undeva că ”este ca zăpada care se topește și se strecoară sub
gulerul omului”, autocenzura care tărăgănează problemele reale (în aproape întreaga publicistică de lb. maghiară
de la noi, excepțiile rămîn excepții, toată stimă lor), rănile pe care tabletele
mele au pus degetul; că nu mai discutăm despre nimic, că nu mai sunt dezbateri
despre nimic, cultura disputei s-a ofilit și ne e frică să spunem lucrurilor pe
nume exact așa cum ne-a fost și în dictatura comunistă. Asta e problema
arzătoare, nu transmisia emisiunii mele, și mai ales nivelarea și fărîmițarea
intelectualilor, tocmelile personale. Cenzura n-ar fi periculoasă, pentru că în
mass-media schimbată nu există tăcere absolută, pe nimeni nu poți să muțești
definitiv, întotdeauna există posibilitatea apariției într-un alt spațiu
public, și cei care exercită cenzura nu cunosc natura ei.
Este îndeobște cunoscut
locul comun care însă exprimă realitatea conform căruia timpul va cerne faptele
și el va decide despre ce va rămîne în perspectivă istorică, ce va reține posteritatea
ca fiind o realizare memorabilă. Ei bine, în procesul acesta cenzura are un rol
major. Dacă ne gîndim bine abia sunt autori și opere importante care nu ar fi
fost puse pe index sau marginalizate de cenzura din vremea lor. Așa
funcționează jocul cu cenzura, asta e efectul lui pervers: uităm cenzorii, mai
mult, uităm și cine le-a dat de lucru, îi uităm pe cei de la putere, și cei
care au fost interziși reapar în memorie și în conștiința noastră istorică – de
aceea nu merită să acceptăm autocenzura. Știu prea bine că pentru mulți asta e
o consolare slabă sau nu e consolare chiar deloc, dar și asta e ceva și cu
altceva oricum nu ne putem consola.
Adică ar mai fi ceva,
acel ceva pe care îl numim parrhesia,
curajul gândirii, a ideilor. Autocenzura, asimilarea automatică și necritică a îngrădirilor
este un fenomen social extrem de caracteristic, sau dacă vreți, un fapt
sociopsihologic ca oricare alt factor care are relevanță socială în ecuația
complexă a exprimării libere. Dimpotrivă, curajul gândirii, a ideilor are ca
scop să împiedice fenomenul acesta aproape automatic, adică să i se opune
interiorizării cenzurii exterioare, este deci nonconformismul, în forma lui
consecventă neimpunerea intelectuală.
Curajul gîndirii, vorbirea răspicată, ignorarea diferitelor forme ale
autocenzurii este de obicei ”arma” morală și intelectuală a celor ”fără
putere”, a celor slabi etc. Dacă vreți, este un fenomen care nu se organizează
ca mișcare de protest exact datorită antecedentelor regionale în materie de
istorie, societate, economie și cultură, și tot din cauza asta nu devine nici
antiputere care ar putea îngrădi puterea actuală în exercitarea oricărei forme
de cenzuri. Din cauza asta ea nu poate eluda cenzura, nici obliga puterea la
orice nu vrea ea, cu toate acestea, încearcă s-o închidă într-o ”paranteză
fenomenologică”, într-o carantină, asumîndu-și marginalizarea și faptul să fie
redus la tăcere, handicapurile materiale și de alte natură, in extremis
urmărirea și închisoarea. Cugetul liber ”se face că plouă”, că cenzura nu contează.
Într-un sfîrșit chiar și acest discurs fără speranță și fără putere poate fi
victorioasă, acest discurs care de multe ori nu e pe înțelesul tuturor, așa cum
îi reproșează populiștii, poate să fie un discurs marcant cu ecouri reale în
spațiul public și acest fapt demontează puterea încetul cu încetul. Puterea
care cenzurează se teme, mai mult, tremură de frică chiar și de
intelectualitatea care are un statut nesigur, mai ales cînd se uită în oglindă
și își dă seama că puterea lui se bazează pe manipulare, pe repetarea
obositoare a faptelor alternative și a minciunilor.
Puterea populistă și
ilegitimă se teme pe bună dreptate de mass-media deoarece esența politizării
mediatice este că însăși comunicarea politică funcționează pe baza logicii
mass-mediei, asta e cel mai important factor al funcționării ei, spațiul
politizării se suprapune cu spațiul
mediatic, toți încearcă să folosească aceleași mijloace. Nu e întîmplător
faptul că autocrațiile populiste care se furișează (și exercitarea puterii
hibride) își încep construcția bazei lor de putere prin monopolizarea spațiului
mediatic. Libertatea presei sau cel puțin gradul mic al controlării mass-mediei
este o condiție de bază a funcționării democrației autentice. Dar se vede cu
ochiul liber că mass-media din Ungaria (în primul rînd cea publică) este
stăpînită de guvern, iar spațiul românesc este împărțită conform relațiilor și agendelor
politice, presa maghiaromână fiind ”mestecată” aproape integral de guvernul
Ungariei. Să ne mai mirăm că există cenzură și autocenzură?
Iar celor care dau din cap cu o falsă empatie spunînd că ceea ce am spus și
am scris a fost deseori contondent, tăios și alte asemenea, adăugînd că aș fi
putut să ascult de vocea ocrotitoare a cenzurii pot să le spun că toate
opiniile mele ireverențioase care i-au vizat pe cei care sunt la putere, sau
sunt pupilii celor de la putere, tuturor le spun deci că mereu asta a fost
scopul meu și asta este în continuare: ironia, disprețul cinic, adică arma celor
fără de putere. Să nu fac ceea ce am promis și ceea ce se află și în numele
blogului meu
(systemcritic.blogspot.ro), adică critica
sistemului? Păi
și cu ce să mă ocup, că a înflorit păpădia, așa cum a sugerat artiștilor defunctul
pion al guvernului Orbán, Imre Kerényi? Să scriu apologia
puterii arogante, a autocrației care se furișează, a pașilor politici greșiți,
a discursurilor populiste/demagogice? Dar cu asta se ocupă sute de ”jurnaliști”
aici și dincolo, să dau împăratului ceea ce nu merită și de aceea o cere și
prin forță? Nu, mersi.
Am lăsat la sfârșit aspectul cel mai pervers al poveștii rezilierii mele,
al manifestării recente al cenzurii de aici. De parcă n-ar fi destul că puterea
maghiaromână este nevoită să cenzureze, încă și mijloacele ei sunt indirecte,
și acesta trădează dubla subjugare a puterii maghiaromână care regnează. Nu am
niciun dubiu că și urechea ei a fost zgîrîiată de tot ce am spus, dar nici
faptul că a existat o ”șoaptă suavă” de la Budapesta, dacă nu cerință de-a
binelea, care a urgentat reducerea mea la tăcere. Las să apase asta sufletul
celor care s-au conformat, să zîmbească și să se bată peste umăr de bucuria că
au reușit. Sunt sigur că au primit ceva pentru fapta lor cea „bună”, sunt sigur că au primit și ceva bănet, iar puterea budapestană le
mîngîie căpșorul cel aplecat. Dar cenzura a implicat corupție și dependență
politică în cealaltă direcție, cea a puterii românești actuale: directorul
numit de PSD s-a conformat ordinii (a lansat ordinul incomod, a făcut
abstracție de obligațiile sale contractuale etc.), dar va cere el sau partidul
altceva în schimb la un moment dat. Sunt curios cu-adevărat – și asta este
important în a mea poveste - ce o să dea în schimbul gestului care m-a ”zburat”
pe mine partidul de sertar de-aici al FIDESZ? Ce principii și ce coloane
vertebrale trebuie să sacrifice în schimbul rezilierii mele? Prînz pe gratis nu
există nici în lanțul slăbiciunilor.
Altfel: To be continued!
Traducere de Péter Demény
Nincsenek megjegyzések:
Megjegyzés küldése