2018/11/08

Farmecul discret al cenzurii


Farmecul discret al cenzurii

(După ce a apărut un articol și în lb. română, afișezi aici reflexia mea asupra "cazului", și în românește. Mersi, Péter Demény pt. traducere)

Au reușit să înfrîngă marele critic înrăit, și după cca 350 de transimii tableta mea săptămînală a dispărut din grila Emisiunii de lb. maghiară de la Radio București. Presupun că sunt mulți care se bucură enorm, poate că se mai deschide și cîte o butelie de șampanie bună prin cîteva birouri importante. Dar am o veste proastă: sunt aici, și criticile pe care le-am spus, și mai cu seamă cele pe care le-am scris sunt mai actuale decît oricînd. Rezilierea mea scandaloasă - pe care o numesc așa pentru că nu mi s-a comunicat niciun motiv, niciun argument, am fost anunțat printr-o convorbire telefonică retransmisă, că nu mai e valabil contractul meu, că altcineva o să vină în locul meu, fiindcă… și aici interlocutorul meu nu a mai avut ce să spună - rezilierea mea scandaloasă, zic, nu a fost și neașteptată. Nu sunt singurul pe care puternicii zilei încearcă să-l reducă la tăcere, puternici care au capturat societatea maghiară din România și care ar elimina orice gîndire liberă și mai ales pe oricine gîndește altfel. Numai că e de la sine înțeles și derivă din natura lucrurilor că proiectul lor e găunos, timpul lor este extrem de limitat, iar ei vor fi demascați și vor sfîrși în trapa istoriei, mai mult, în depozitul din spatele clădirii.
De altfel, problema cea mare nu e brațul lung al cenzurii, și oricum nu ea este cea care mă sperie să-mi urmez propriile mele proiecte, ci autocenzura încăpățînată și nemiloasă, despre care Péter Esterházy spune undeva că ”este ca zăpada care se topește și se strecoară sub gulerul omului”, autocenzura care tărăgănează problemele reale (în aproape întreaga publicistică de lb. maghiară de la noi, excepțiile rămîn excepții, toată stimă lor), rănile pe care tabletele mele au pus degetul; că nu mai discutăm despre nimic, că nu mai sunt dezbateri despre nimic, cultura disputei s-a ofilit și ne e frică să spunem lucrurilor pe nume exact așa cum ne-a fost și în dictatura comunistă. Asta e problema arzătoare, nu transmisia emisiunii mele, și mai ales nivelarea și fărîmițarea intelectualilor, tocmelile personale. Cenzura n-ar fi periculoasă, pentru că în mass-media schimbată nu există tăcere absolută, pe nimeni nu poți să muțești definitiv, întotdeauna există posibilitatea apariției într-un alt spațiu public, și cei care exercită cenzura nu cunosc natura ei.
Este îndeobște cunoscut locul comun care însă exprimă realitatea conform căruia timpul va cerne faptele și el va decide despre ce va rămîne în perspectivă istorică, ce va reține posteritatea ca fiind o realizare memorabilă. Ei bine, în procesul acesta cenzura are un rol major. Dacă ne gîndim bine abia sunt autori și opere importante care nu ar fi fost puse pe index sau marginalizate de cenzura din vremea lor. Așa funcționează jocul cu cenzura, asta e efectul lui pervers: uităm cenzorii, mai mult, uităm și cine le-a dat de lucru, îi uităm pe cei de la putere, și cei care au fost interziși reapar în memorie și în conștiința noastră istorică – de aceea nu merită să acceptăm autocenzura. Știu prea bine că pentru mulți asta e o consolare slabă sau nu e consolare chiar deloc, dar și asta e ceva și cu altceva oricum nu ne putem consola.
Adică ar mai fi ceva, acel ceva pe care îl numim parrhesia, curajul gândirii, a ideilor. Autocenzura, asimilarea automatică și necritică a îngrădirilor este un fenomen social extrem de caracteristic, sau dacă vreți, un fapt sociopsihologic ca oricare alt factor care are relevanță socială în ecuația complexă a exprimării libere. Dimpotrivă, curajul gândirii, a ideilor are ca scop să împiedice fenomenul acesta aproape automatic, adică să i se opune interiorizării cenzurii exterioare, este deci nonconformismul, în forma lui consecventă neimpunerea intelectuală. Curajul gîndirii, vorbirea răspicată, ignorarea diferitelor forme ale autocenzurii este de obicei ”arma” morală și intelectuală a celor ”fără putere”, a celor slabi etc. Dacă vreți, este un fenomen care nu se organizează ca mișcare de protest exact datorită antecedentelor regionale în materie de istorie, societate, economie și cultură, și tot din cauza asta nu devine nici antiputere care ar putea îngrădi puterea actuală în exercitarea oricărei forme de cenzuri. Din cauza asta ea nu poate eluda cenzura, nici obliga puterea la orice nu vrea ea, cu toate acestea, încearcă s-o închidă într-o ”paranteză fenomenologică”, într-o carantină, asumîndu-și marginalizarea și faptul să fie redus la tăcere, handicapurile materiale și de alte natură, in extremis urmărirea și închisoarea. Cugetul liber  ”se face că plouă”, că cenzura nu contează. Într-un sfîrșit chiar și acest discurs fără speranță și fără putere poate fi victorioasă, acest discurs care de multe ori nu e pe înțelesul tuturor, așa cum îi reproșează populiștii, poate să fie un discurs marcant cu ecouri reale în spațiul public și acest fapt demontează puterea încetul cu încetul. Puterea care cenzurează se teme, mai mult, tremură de frică chiar și de intelectualitatea care are un statut nesigur, mai ales cînd se uită în oglindă și își dă seama că puterea lui se bazează pe manipulare, pe repetarea obositoare a faptelor alternative și a minciunilor.
Puterea populistă și ilegitimă se teme pe bună dreptate de mass-media deoarece esența politizării mediatice este că însăși comunicarea politică funcționează pe baza logicii mass-mediei, asta e cel mai important factor al funcționării ei, spațiul politizării se suprapune cu  spațiul mediatic, toți încearcă să folosească aceleași mijloace. Nu e întîmplător faptul că autocrațiile populiste care se furișează (și exercitarea puterii hibride) își încep construcția bazei lor de putere prin monopolizarea spațiului mediatic. Libertatea presei sau cel puțin gradul mic al controlării mass-mediei este o condiție de bază a funcționării democrației autentice. Dar se vede cu ochiul liber că mass-media din Ungaria (în primul rînd cea publică) este stăpînită de guvern, iar spațiul românesc este împărțită conform relațiilor și agendelor politice, presa maghiaromână fiind ”mestecată” aproape integral de guvernul Ungariei. Să ne mai mirăm că există cenzură și autocenzură?
Iar celor care dau din cap cu o falsă empatie spunînd că ceea ce am spus și am scris a fost deseori contondent, tăios și alte asemenea, adăugînd că aș fi putut să ascult de vocea ocrotitoare a cenzurii pot să le spun că toate opiniile mele ireverențioase care i-au vizat pe cei care sunt la putere, sau sunt pupilii celor de la putere, tuturor le spun deci că mereu asta a fost scopul meu și asta este în continuare: ironia, disprețul cinic, adică arma celor fără de putere. Să nu fac ceea ce am promis și ceea ce se află și în numele blogului meu (systemcritic.blogspot.ro), adică critica sistemului? Păi și cu ce să mă ocup, că a înflorit păpădia, așa cum a sugerat artiștilor defunctul pion al guvernului Orbán, Imre Kerényi? Să scriu apologia puterii arogante, a autocrației care se furișează, a pașilor politici greșiți, a discursurilor populiste/demagogice? Dar cu asta se ocupă sute de ”jurnaliști” aici și dincolo, să dau împăratului ceea ce nu merită și de aceea o cere și prin forță? Nu, mersi.
Am lăsat la sfârșit aspectul cel mai pervers al poveștii rezilierii mele, al manifestării recente al cenzurii de aici. De parcă n-ar fi destul că puterea maghiaromână este nevoită să cenzureze, încă și mijloacele ei sunt indirecte, și acesta trădează dubla subjugare a puterii maghiaromână care regnează. Nu am niciun dubiu că și urechea ei a fost zgîrîiată de tot ce am spus, dar nici faptul că a existat o ”șoaptă suavă” de la Budapesta, dacă nu cerință de-a binelea, care a urgentat reducerea mea la tăcere. Las să apase asta sufletul celor care s-au conformat, să zîmbească și să se bată peste umăr de bucuria că au reușit. Sunt sigur că au primit ceva pentru fapta lor cea bună”, sunt sigur că au primit și ceva bănet, iar puterea budapestană le mîngîie căpșorul cel aplecat. Dar cenzura a implicat corupție și dependență politică în cealaltă direcție, cea a puterii românești actuale: directorul numit de PSD s-a conformat ordinii (a lansat ordinul incomod, a făcut abstracție de obligațiile sale contractuale etc.), dar va cere el sau partidul altceva în schimb la un moment dat. Sunt curios cu-adevărat – și asta este important în a mea poveste - ce o să dea în schimbul gestului care m-a ”zburat” pe mine partidul de sertar de-aici al FIDESZ? Ce principii și ce coloane vertebrale trebuie să sacrifice în schimbul rezilierii mele? Prînz pe gratis nu există nici în lanțul slăbiciunilor.
Altfel: To be continued!

Traducere de Péter Demény

Nincsenek megjegyzések:

Megjegyzés küldése